"O moarte care nu dovedeste nimic" de Anton Holban – recenzie de Elena Beram (Helene Marcovici)

Anton Holban a murit cu o lună înainte de a împlini 35 de ani.
Sandu e un tînăr intelectual mulţumit şi nemulţumit de legătura lui cu Irina.
Irina nu are personalitate, repetă comentariile lui Sandu, nu are iniţiativa unei păreri proprii. Sandu şi Irina nu au o legătură sexuală, ci una mult mai profundă, de altă natură. Ajutat de o mătuşă, Sandu pleacă la Paris să-şi dea doctoratul şi corespondează cu Irina, de la care, de la un moment dat, nu mai primeşte nici o scrisoare. În ultima ei scrisoare, Irina îi povesteşte că un magistrat îi face curte şi îl întreabă pe Sandu ce părere are.
Eroul, enervat de faptul că Irina este influenţabilă, îi spune: eşti liberă, mărită-te!
Sandu nu se mulţumeşte cu această situaţie, vrea să ştie ce s-a întîmplat cu Irina. S-a căsătorit?
Sandu se întoarce în ţară. Scena care urmează este antologică: Irina face tot posibilul să-l liniştească, dar ea se căsătorise deja cu magistratul. Ei se despart definitiv. Căsătoria nu poate fi abrogată şi Sandu înţelege că situaţia este definitivă. După un timp, eroul cărţii află că Irina a murit într-o excursie, în munţi. Începe chinul lui. El se gîndeşte că a fost un act conştient, că Irina nu a admis ruptura de el. În faţa deciziei de a rupe o legătură de patru ani, Irina s-a sinucis. Ultimele cuvinte din roman exprimă o situaţie inedită. Dar dacă a alunecat? Sandu nu va şti niciodată. A murit ea alegînd conştient asta sau a alunecat? A fost un pas tragic?
Ultimele cuvinte te trimit la titlu. Adevărul nu poate fi cunoscut.
O moarte care nu dovedeşte nimic.
Pe Sandu, alter ego al autorului, îl interesează adevărul oricît de crud ar fi el.
În realitate, Irina a murit la o naştere. Holban transpune în ficţiune, fără egal, această situaţie.
Acest roman – eu l-am editat prima dată pe Holban în România (1970 – Editura pentru Ştiinţă şi Artă) ¬- ia din realitate elemente autobiografice şi le transpune în ficţiune.
Holban moare pe 15 ianuarie 1937.