O poveste de iubire fara cuvinte

de Dr. Iudita Ardeleanu

La 28 ani cand am lucrat ca medic pediatru la un preventoriu scolar de TBC, la 7 km de campina (Voila), in vacanta am fost repartizata la o gradinita de copii 1-3 ani, in Baneasa. Era de fapt un semi internat. Copii erau adusi de parinti luni dimineata si plecau acasa sambata seara. Am fost repartizata acolo cu doua surori care lucrau cu mine la Voila. Toate trei eram tot timpul printre copii. Dupa masa de dimineata ma asezam p un scaunel langa ei, stateam de vorba cu ei. La un moment dat o fetita s-a asezat in bratele mele si am inceput s-o mangai. Incet, incet, au venit toti, dornici sa fie mangaiati. Aproape ca se urcau pe mine, ca niste pisicute dornice de mangaiere.

Ajunsesem sa am program zilnic. Dupa masa de dimineata, cine manca tot, putea veni la mine, care stateam langa ei tot pe un scaunel, la sedinta de mangaiere. Vedeam cat erau de fericiti. Stateam cu ei pana seara, dormeam acolo. In cursul zilei, surorile ma strigau pe numele mic prescurtat “Ditta”.

Sambata la pranz veneau parintii si-i duceau acasa pana luni dimineata. Incet, incet acest moment, din bucurie se transformase in tristete. Unii chiar plangeau.

Dupa un timp, luni dimineata, cand parintii ii aduceau inapoi, ma intrebau cine este “Ditta”. Ca acasa nimic nu le placea copiilor si spuneau continuu “Ditta, Ditta”.

Atunci le-am spus ca e numele meu.